Adam McConnel. Eroarea strategică a Americii

Articolul lui Adam McConnel

Adam McConnel. Eroarea strategică a Americii

Două săptămâni în urmă un mic grup de oficiali americani a venit la Ankara pentru a purta negocieri cu politicienii turci. În pofida atenției pasionate acordate întrunirilor, unicul rezultat concret al acestora pare să fie inițierea în luna următoare unui mecanism de dialog direct, menit să atenueze dificultățile de comunicare între cele două părți.

În afară de această dezvoltare unică, celelalte aspecte par a continua în același mod ca și în ultimii patru ani. Oficialii turci critică în fiecare zi cooperarea SUA cu PYD/PKK, oficialii americani în schimb cu aceeași frecvență fușeresc, eludează și încurcă relația între SUA și aceeași organizație desemnată grupare ”teroristă” de propriile lor instituții.

Alți oficiali americani, de asemenea și CIA, au recunoscut realitatea simplă că PYD este o extensie a PKK. Însă purtătorii de cuvânt americani sau chiar și unii oficiali americani se prefac șocați ori par înfuriați când oficialii turci critică alianța SUA cu PYD/PKK; și scot sunete exasperate când furia opiniei publice turce către SUA crește  și neîncrederea Turciei în intențiile SUA se adâncește. Ei acuză presa turcă sau oameni de paie de consecințele care evident și indubitabil provin din propriile lor politici eronate.

- PYD/PKK constituie  o amenințare pentru integritatea teritorială a Turciei

Decizia SUA de a coopera și prin urmare a stabili o relație militară funcțională cu PYD/PKK datează de la sfârșitul anului 2014, în cursul atacurilor efectuate de Daesh asupra regiunii Rojava din Siria de nord, când Guvernul Turciei  a permis milițiilor armate ale Guvernului regional kurd din nordul Irakului chiar să treacă prin teritoriile turcești și să intre în Rojava.

Ceea ce nu a înțeles administrația Obama -- și într-adevăr cum ar fi putut să înțeleagă, când primul consilier al lui Obama pentru politica externă a fost  un romancier năzuitor în vârsta de 30 și ceva de ani (Ben Rhodes) – a fost faptul că stabilirea unei relații cu PYD/PKK ar submina una dintre pietrele de temelie ale alianței turco-americane.

Și această piatră de temelie importantă este nevoia tradițională a Turciei de ceea ce ar fi definit de unii experți în științe politice ca un „ echilibru offshore“.  Începând de la sfârșitul secolului al XlX-lea, preocupările primordiale ale autorităților Imperiului Otoman mai întâi și prin urmare a Republicii Turcia au fost bazate pe căutarea unei Superputeri aliate care, pe de o parte, ar fi putut asigura un zid de apărare împotriva amenințărilor existente la adresa suveranității Otomane sau Turce și nu ar constitui o amenințare separată pe de alta.

În cele din urmă Turcia a găsit acel aliat în SUA în timpul celui de-al II-lea război mondial. Oficialii americani, la rândul lor, nu au fost convinși până în 1946, când au înțeles că nu pot avea încredere în  URSS și că o luptă politică cu sovieticii de lungă durată se apropie. Turcia învecinată cu URSS ar deveni ”un aliat de front” pentru SUA, iar SUA ar putea consolida și moderniza sistemul militar dărăpănat al Turciei. În pofida faptului că SUA a avut un număr mare de militari și oficiali în Turcia pe parcursul celui de-al doilea război mondial, faptul că URSS a reprezentat o amenințare și mai mare și beneficiile reciproce evidente au îndepărtat îngrijorările Turciei.

Acest lucru nu s-a schimbat și după încheierea Războiului Rece. Deși Rusia a fost momentan slăbită, ultimii 300 de ani ilustraseră bine că Rusia ar rămâne o amenințare pe termen lung pentru suveranitatea turcă.  Și întrucât SUA a devenit mai profund implicată în conflicte regionale, facilitățile sale din Turcia au continuat să fie vitale.

- Punctul de cotitură din 2014

Cu toate acestea, situația a început să se schimbe de la sfârșitul lui 2014.  Nu există nicio îndoială că amenințarea Rusiei rămâne, mai ales cu prezența stabilită de Moscova acum în Siria sfâșiată de război (permisă de inacțiunea administrației Obama). Însă alegerea administrației Obama de a se alia cu PYD / PKK a însemnat alierea cu o forță care își bazează raison d'être (rațiunea de a fi) pe o amenințare împotriva integrității teritoriale a Turciei. Cu alte cuvinte, administrația Obama a ales să susțină o amenințare la adresa suveranității turcești.

Din perspectiva Turciei, parteneriatul SUA cu PYD / PKK slăbește instantaneu rațiunea pentru menținerea unei relații strategice cu Washingtonul, deoarece SUA a optat, de fapt, să devină o amenințare strategică. De a preciza exact cum SUA a căzut într-o astfel de greșeală va fi o problemă pentru istorici, dar pentru moment, putem presupune că o combinație de politici formulate într-un mod  neinformat, dezinformat și cu vedere scurtă (chiar miopă), plus refuzul determinat de a avea încredere în aliații SUA din regiune (cum ar fi Turcia) au fost elementele principale care au abătut SUA de la calea cea bună.

- Gulen, o amenințare și la adresa suveranității Turciei

Din păcate, alianța nepotrivită a SUA cu PKK nu este singura problemă. După decembrie 2013, oricine a abordat politica internă turcă într-un mod rațional și obiectiv a înțeles că cultul lui Fethullah Gulen devenise o amenințare pentru democrația turcă. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 eșuată a adăugat violență și crimă la amenințarea deja evidentă, deoarece acoliții lui Gulen au folosit ramuri ale Forțelor armate turcești pentru a efectua tentativa de lovitură de stat.  Altfel spus, organizația lui Gulen trebuie percepută ca o amenințare directă și violentă la adresa societății turcești și a conducerii politice alese în mod democratic.

După cum știe toată lumea, Gulen domiciliază în SUA din  1999. Aceasta înseamnă că, pe lângă cooperarea cu PKK / PYD, fiind drept o amenințare la adresa suveranității turcești, SUA ascunde încă o amenințare la adresa suveranității turcești - Gulen. În ciuda acestei realități SUA nu au făcut pași concreți pentru extrădarea lui Gulen în Turcia.

Există și o altă dimensiune logică a acestei probleme. Dacă SUA pe de o parte cooperează cu o amenințare la adresa suveranității turcești și pe de alta găzduiește a doua, atunci prezența militară a Statelor Unite în Turcia nu începe să se înfățișeze ca o potențială amenințare? Personal, aș vrea să susțin că nu, însă  nu sunt eu un politician turc responsabil pentru viața și bunăstarea cetățenilor și alegătorilor mei. Pentru oficialii turci, civili și militari, evenimentele din ultimii cinci ani au complicat foarte mult modul în care aceștia văd prezența militară a SUA în țară.

Logica evenimentelor recente și eventualele riscuri viitoare, dacă pentru o clipă se poate adopta perspectiva oficialilor turci, conduce la concluzia că forțele americane staționate în Turcia reprezintă o amenințare la adresa suveranității turcești. Aceasta înseamnă că situația care a existat în ultimii 70 de ani, că forțele americane au fost percepute ca garanți ai suveranității turcești, s-a schimbat fundamental. Când ajungem la această concluzie și înțelegem cu adevărat evenimentele și logica care duc la o astfel de concluzie, atunci ar trebui să înțelegem mai ușor de ce politicienii turci (și cetățenii) au început să nu aibă încredere în SUA într-o manieră mai profundă și să-și exprime reacții animate, chiar furioase la acțiunile recente ale SUA.

- Perspectiva strategică schimbătoare

Dacă SUA reprezintă o amenințare directă pentru suveranitatea turcească atât prin PYD / PKK, cât și prin cultul lui Fethullah Gulen, atunci SUA nu mai este un "echilibru offshore" pe care Turcia l-a găsit acum șaptezeci și cinci de ani. În schimb, SUA pare să fi trecut în aceeași categorie de "amenințări directe" pe care Marea Britanie și Franța au deținut în secolul al XIX-lea și Rusia deține timp de 300 de ani. Acești actori s-au angajat atunci ferm să smulgă bucăți din teritoriul Imperiului Otoman.

Dacă SUA sprijină un grup militant armat, care dorește, de asemenea, să smulgă bucăți din Republica Turcă și găzduiește o organizație religioasă care deja a încercat să-și exercite violent puterea asupra instituțiilor statului turc, oficialii americani ar trebui să înțeleagă că, în ochii Turciei ei nu diferă mult de britanicii, francezii ori rușii din secolul al XIX-lea. Astfel, responsabilii politici din Turcia, care fiind reprezentanți aleși în mod democratic poartă responsabilitatea față de cetățenii lor, vor începe să caute un alt "echilibru offshore" sau vor lua problema în propriile mâini.

Un exemplu este efortul depus în ultimul deceniu de statul turc, pentru a deveni mai autosuficient în ceea ce privește dezvoltarea armelor moderne. Doar săptămâna trecută forțele armate turcești au anunțat utilizarea iminentă a vehiculelor terestre înarmate, fără șofer, în efortul de a îndepărta PYD / PKK de la Afrin.

Începând cu secolul al XIX-lea, țările otomane și turcești erau în mare măsură dependente de aliații străini nu numai ceea ce privește armele, ci și în privința pregătirii tactică a ofițerilor militari. Campaniile recente, atât Operațiunea Scutul Eufratului , cât și Operațiunea Ramura de Măslin, au scos la iveală armele avansate, cum ar fi drone înarmate, care sunt aproape în întregime produsul cercetărilor și dezvoltărilor turcești.

Dar mai important este faptul că campaniile înseși au fost planificate cu grijă și au fost executate ofensive care nu numai au fost foarte eficiente, ci au prezentat și puține pierderi civile. Strategii militari turci și ofițerii militari turci au dezvoltat capacități în lupta contra-gherilă, chiar și în lupta urbană, pe care SUA încă nu le-a demostrat. Iar după ce războiul se termină, echipele umanitare intervin imediat pentru a ajuta localnicii să înceapă reconstruirea vieților și comunităților lor.  În general, dependența externă a Turciei de armele militare, tehnologia și tactica străină scade rapid.

Ceea ce vreau să subliniez aici este că administrațiile americane, atât cea actuală, cât și cea precedentă, au ales această cale și au luat decizii care au împins funcționarii civili și militari turci să avanseze în această direcție. Dacă oficialii americani vor să convingă cetățenii și politicienii turci că SUA rămâne demnă de încredere și nu reprezintă o amenințare directă pentru suveranitatea turcească, atunci trebuie să adopte diferite decizii și acțiuni diferite.



Ştiri din aceeaşi categorie